Ce face un om normal sambata dimineata la 6 jumate? Se uita la Grey, evident. Ca peste cateva ore nu tre` sa mearga la munca.... :
Anyways, ultimul episod perceput de a mea retina a fost despre cheating, breaking ups and all that "normal" shit in relatii stabile, de durata, bla bla. Si mi-am adus aminte de ceva, asta apropo si de my deamon.
Odata demult mi s-a pus mie pata rau de tot pe registrul de la starea civila. Dar rau rau, nu oricum. Eram foarte hotarata ca a mea semnatura sa nu ajunga veci pururi in el sub nici o forma. Si a tinut. O perioada. Pana cand un muritor s-a gandit el ca simte nevoia sa isi faca de lucru (ca ce se face cu mana proprie...) si sa faca nunta. Buuuun, nimic de comentat in fata argumentelor geniale si foarte hotarate despre iubirea eterna a vietii muritorului in cauza. Trecem elegant peste cat timp a trecut dintre momentul 0 (al intalnirii) si momentul n (al nuntii). Deci, dupa cum spuneam, nu aveam nimic cu asta. Pana la momentul in care ... tam tam! "Lianaaa, be my martor! PLeeeeeaaaseee!" ... Nici un argument, nici o amenintare, nimic nu a tinut. So there I was, all dressed up, rochita scurta, fara spate (treaca de la mine ca era fucking noiembrie aka fucking cold), semnand in registrul starii civile, braking the one principiu la care tineam cu dintii (exagerez, dar e 6 jumate si nu am dormit, asa ca am voie). E drept, ca martor. Dar semnatura MEA este acolo so I might just as well get married ca oricum raul a fost facut. Ca si cum nu ar fi fost suficient, am mai prins si buchetul hipiot (tot din vina muritorului sus numit).
La un an dupa lantul de tragedii personale si fericiri terte, ma intalnesc cu omul la o poveste pe mess si intreb de a lui eterna, vesnica, netarmuita iubire materializata intr-o fiinta perfecta, still nu suficient de perfecta pentru perfectiunea iubirii eterne, vesnice si netarmuite. Ca sa aflu cu nervi / stupoare / nici cea mai mica urma de mirare (all in one, eu sunt ca sampoanele alea geniale care te scutesc de multe cutii in baie) ca vesnica poveste... a tinut un vesnic an. Si s-a pus punct. Nah, imi pare rau de om. Si rasuflu usurata ca a expirat anul buchetului, pe mine tot ca acum 23 de ani ma cheama (family name included), degetele tot goale sunt etc etc etc.
Si totusi... SEMNATURA MEA????
Oki, plecand de la premisa ca am aberat destul si suficient, ma retrag cu una bucata carcel la neuronul stang in pat. Still wondering de ce simt oamenii nevoia sa isi complice existenta (si daca si-am complica-o numai pe a lor tot ar fi ceva) cu o hartie colorata cretin... As fucking if it's some kind of promisiune / asigurare / bla...
God damn hippies X(
Anyways, ultimul episod perceput de a mea retina a fost despre cheating, breaking ups and all that "normal" shit in relatii stabile, de durata, bla bla. Si mi-am adus aminte de ceva, asta apropo si de my deamon.
Odata demult mi s-a pus mie pata rau de tot pe registrul de la starea civila. Dar rau rau, nu oricum. Eram foarte hotarata ca a mea semnatura sa nu ajunga veci pururi in el sub nici o forma. Si a tinut. O perioada. Pana cand un muritor s-a gandit el ca simte nevoia sa isi faca de lucru (ca ce se face cu mana proprie...) si sa faca nunta. Buuuun, nimic de comentat in fata argumentelor geniale si foarte hotarate despre iubirea eterna a vietii muritorului in cauza. Trecem elegant peste cat timp a trecut dintre momentul 0 (al intalnirii) si momentul n (al nuntii). Deci, dupa cum spuneam, nu aveam nimic cu asta. Pana la momentul in care ... tam tam! "Lianaaa, be my martor! PLeeeeeaaaseee!" ... Nici un argument, nici o amenintare, nimic nu a tinut. So there I was, all dressed up, rochita scurta, fara spate (treaca de la mine ca era fucking noiembrie aka fucking cold), semnand in registrul starii civile, braking the one principiu la care tineam cu dintii (exagerez, dar e 6 jumate si nu am dormit, asa ca am voie). E drept, ca martor. Dar semnatura MEA este acolo so I might just as well get married ca oricum raul a fost facut. Ca si cum nu ar fi fost suficient, am mai prins si buchetul hipiot (tot din vina muritorului sus numit).
La un an dupa lantul de tragedii personale si fericiri terte, ma intalnesc cu omul la o poveste pe mess si intreb de a lui eterna, vesnica, netarmuita iubire materializata intr-o fiinta perfecta, still nu suficient de perfecta pentru perfectiunea iubirii eterne, vesnice si netarmuite. Ca sa aflu cu nervi / stupoare / nici cea mai mica urma de mirare (all in one, eu sunt ca sampoanele alea geniale care te scutesc de multe cutii in baie) ca vesnica poveste... a tinut un vesnic an. Si s-a pus punct. Nah, imi pare rau de om. Si rasuflu usurata ca a expirat anul buchetului, pe mine tot ca acum 23 de ani ma cheama (family name included), degetele tot goale sunt etc etc etc.
Si totusi... SEMNATURA MEA????
Oki, plecand de la premisa ca am aberat destul si suficient, ma retrag cu una bucata carcel la neuronul stang in pat. Still wondering de ce simt oamenii nevoia sa isi complice existenta (si daca si-am complica-o numai pe a lor tot ar fi ceva) cu o hartie colorata cretin... As fucking if it's some kind of promisiune / asigurare / bla...
God damn hippies X(
Posts
3 comments:
Semnatura ta acolo in cartea nuntii e vesnica. Si..de fapt..de tot ceea ce ne e frica, nu scapam..si chiar ne dorim. Asa ca..iti doresc casa de piatra..soon :)
(nar cu o)
eu te anunt/reanunt ca in 2013 trebuie sa am pruncii la 4 ani care sa imi care trena...so ce mai astepti? :p
@nar cu o: tu faci misto de mine, right?
@di: 1. 2013-4=2009 si 2 ... pt producerea masinii de zbierate nu sunt necesare semnaturi :P
Post a Comment